Vecinele mele, croncănitoarele

De câteva zile mă tot uit la două ciori – nu-mi place să le spun ciori pentru că în mintea mea apare o prejudecată clasic românească, pe care nu o agreez -, și de aceea, prefer să le spun croncănitoare. Tot fac gălăgie de ceva vreme în copacul care ne ține un pic de umbră pe balcon, vara. Și mi-au atras atenția mai mult ca într-o altă zi normală, probabil pentru că acum dau mai multă atenție lucrurilor pe care nu le observam din pricina haosului vieții de dinainte de ordonanța militară.

O cioară pe o creangă, uitându-se la o altă cioară care stă în cuib

La un moment dat credeam că s-au împrietenit cu Haru, unul dintre motani, pentru că mereu stă și le privește de la geam dimineața, când îi bate soarele în ochi de și mijește cum numai pisicile știu; dar încă nu sunt sigură. Însă am certitudinea că eu m-am împrietenit, chiar și fără consimțământul lor, cu ele. Deh, asta se întâmplă în auto-izolare. Om trăi și om vedea dacă dă în tulburare psihică sau rămâne doar la stadiul de căscat ochii și observat ceva mai mult decât un privitor în trecere. În fine…

Astăzi le-am observat mai mult timp. Dimineață, înainte să-mi încep programul de lucru, am ieșit puțin pe balcon și le-am fotografiat. Nu am eu cel mai bun obiectiv foto, de fapt cel mai potrivit, căci nu este un teleobiectiv, dar măcar pot să le observ ceva mai de îndeaproape, în așa fel încât să nu devin intruzivă iar ele să se sperie de mine și să fugă.

O cioară care stă pe o creangă și se pregătește să zboare, în căutare de resurse pentru cuib

Mi-am dat seama că toată ziua, de când am început eu și până seara, după ce eu deja am închis laptopul, cel puțin una dintre croncănitoare – eu zic că tatăl -, nu a făcut altceva decât să aducă crenguțe subțiri și uscate pentru cuib. Mai o fugă într-un copac, mai o fugă într-o tufă, mai în alt copac, și tot așa, toată ziua. Bineînțeles printre croncănituri dintre cele mai diverse și zgomotoase. Paranteză: nu credeam că am să diferențiez vreodată sunetele scoase de aceste păsări. Probabil în ceva săptămâni o să știu și ce semnificație are o anume croncănitură. Închid paranteza.

O cioară care stă pe o creangă și croncăne nervoasă

Însă am observat un lucru prin obiectivul meu: nu adunau doar crenguțele deja rupte și foarte uscate, ci se străduiau, dacă nu chiar se chinuiau, să rupă crenguțe subțiri și cam de 10-20 cm lungime, pe care să le aducă în cuib. O crenguță dintr-un frasin chiar i-a dat bătăi de cap uneia – a tras de ea în toate felurile, din toate pozițiile, și când a văzut că nu cedează, a zbughit-o nervoasă în altă parte. Una se chinuia într-un plop de mai departe, să rupă tot așa, o crenguță din vârful copacului.

O cioară care se chinuie să rupă o crenguță subțire pentru a o folosi la construirea cuibului ei

Concluzia (a mea, dup-o zi de invadat viața vecinelor croncănitoare): când se apropie momentul, se pun pe treabă. Și s-a văzut diferența – dimineață mai treceau razele printre pereții cuibului, însă pe seară deja avea formă demnă de protejat viitoarele ouțe. A fost o observație interesantă azi, mi-a stârnit imaginația. În continuare mă tem (deși nu-mi pasă prea mult) că lumea o să mă creadă nebună, dar eu le spun că nu, nu-s nebună, e doar un proiect de bird spotting pe care-l încerc și de care sper să mă țin, până apare noul membru al familiei croncănitoarelor.

Noaptea, un copac în care se găsește un cuib de ciori, dintre care una stă pe creanga din dreapta, iar cealaltă în cuib, sub clar de lună

Mai urmează.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *