Cât e de ajuns ca să conteze?

Mi-a rămas agățată în minte întrebarea „Cât trebuie să trăiești, ca să se pună, ca să conteze?”, mai pe înțeles, cât timp să fii pe Pământul acesta, ca restul Omenirii să simtă că ai fost aici și să te și pomenească. Și, critică cum sunt eu, am sărit: dar la ce etalon te raportezi, cât de subiectiv să fie răspunsul, dar dacă pentru mine contează ceva și pentru tine altceva, dar ce înseamnă să conteze, dar trebuie neapărat să lăsăm ceva important în urmă, dar simpla noastră existență nu se pune? Atâtea întrebări – atâtea întrebări doar ca să evit, de fapt, să caut înlăuntrul meu un răspuns sincer la întrebarea lui M.S.

Înțelept cum se crede el, de fiecare dată când trece pe la birou – și e, dar nu îi spun pentru că oricum știe și oricum s-ar umfla și mai tare în pene, iar mie-mi place să-l văd cum așteaptă complimentul -, aruncă întrebarea, cu o lejeritate de parcă deja știe răspunsul suprem și apoi te lasă să-ți chinui mintea, în căutarea a ceea ce nici el nu știe exact că există.

Și-așa rămân eu și mă gândesc, pornind de la mine: cât o fi nevoie să trăiesc, ca mai întâi să fac ceva semnificativ, pentru care Omenirea să mă țină minte? Dar oare ce-aș putea eu să fac – un nou Facebook, un altfel de Apple, o Tesla și mai inteligentă, un alt război mondial?! Ce mai ține minte Omenirea acum? Către ce ni se mai îndreaptă atenția? Ce mai prindem în câmpul nostru atențional? Că bine zicea colegul nostru, F.D.: nu mai suntem prezenți, nu mai vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Și pe bună dreptate! Uneori, când stăm în trafic, nici nu realizăm cum ne trece timpul pe lângă noi. Iar dacă timpul nu a ajuns cea mai importantă resursă, atunci de ce să ne pese mai mult?!

Ei, bine, M.S. a pus O întrebare și uite cum s-au născut subit mai multe. Pentru că are stilul lui propriu și personal de a te instiga, de a se juca cu mintea ta, de a masca întrebările lui existențiale sub mantia jucăușelor idei de scrieri.

Aș compara întrebarea lui cu o caracatiță. În urma căreia, desigur ar veni întrebarea prețioasă „De ce?”. Pentru că deși simți că o prinzi de un tentacul și că reușești să scapi de ea, te prinde ea cu celelalte câte-or mai fi tentacule și se ancorează și mai bine. Și cu greu scapi de ea. Așa și cu întrebarea lui – îți rămâne în minte. Dar nu-i stresantă, e doar captivantă și de actualitate, căci toată lumea spune – „trebuie să fac ceva valoros în viața asta, ca să simt că am trăit”.

Mi-aș dori să aud pe cineva spunând: „Eu consider că ceea ce las Omenirii este:

  • calmul pe care mi l-am păstrat în fiecare zi în traficul bucureștean;
  • zâmbetul pe care l-am purtat în fiecare dimineață în drum spre serviciu;
  • sprijinul emoțional pe care l-am acordat fiecărui om care a intrat în viața mea;
  • fericirea pe care am simțit-o de fiecare dată când am făcut ceea ce-mi place;
  • bucuria venirii primăverii în fiecare an;
  • liniștea pe care am menținut-o atunci când am cutreierat pădurile virgine ale României;
  • prieteniile pe care le-am susținut prin întâlniri și îmbrățișări reale;
  • grădina pe care am îngrijit-o în fiecare zi în curtea din spate,

și multe alte lucruri „micuțe”, pe care Omenirea nu le cataloghează ca fiind lucruri care au schimbat lumea. Și asta de ce? Pentru că atunci când ne gândim la schimbat lumea, ne gândim la întreaga populație a acestei planete. Dar uităm că a schimba lumea poate însemna și schimbarea unei singure lumi a unui singur om. Și asta contează. Contează pentru noi.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *