Steaua Speranței

Încă de când eram mică le spuneam alor mei că eu, la un moment dat, îmi voi face un adăpost pentru animale; bine, până la a duce la îndeplinire dorința, aș fi ”adunat” de pe strada toate animalele pierdute, alungate, toate animalele fără locuință. Încă visez la asta.

*

Până atunci, mă voi bucura de noua descoperire. Care-i aceasta? Adăpostul pentru cai „Steaua Speranței”, de pe Șoseaua Petricani. Da, e în București.

Hartă - Adăpostul „Steaua Speranței”

Ori nu am fost eu suficient de vigilentă până acum, ori chiar nu am auzit nimic despre acest lăcaș animat până acum. Oricare ar fi, important e că acum știu de existența lui și că mi-a adus o satisfacție uriașă vizita de sâmbătă. E drept că am avut și un sentiment de amărăciune când m-am uitat peste poveștile căluților, care nu sunt întotdeauna cele mai fericite… E păcat că unii oameni își permit să agreseze animalele și să le aducă uneori în stadii foarte rele. Eu nu prea reușesc să-mi imaginez ce fel de suflet trebuie să ai ca să poți lovi un animal fără să-ți pese de durerea ce o resimte, ca să poți lăsa pe drumuri un câine care la un moment dat ți-a adus zâmbetul pe chip, ca să poți ține flămândă o viețuitoare care are dreptul la viață egal cu al oamenilor. E crud și dezamăgitor ceea ce se întâmplă, însă poate că într-o zi oamenii își vor  regăsi umanitatea și nu vor mai trece cu vederea niciun astfel de incident, deloc plăcut.

*

Revenind. Ziua de sâmbătă se aștepta a fi o zi ploioasă, însă vremea a ținut cu noi, iar soarele a strălucit la fel de frumos cum o făceau și ochii blânzilor căluți. De ajuns la adăpost ne-a fost puțin dificil pentru că ne-am rătăcit printre străduțe, neștiind că, de fapt, e nevoie să trecem de pod și apoi să virăm pe prima stradă la dreapta. Eh, după vreo 10 minute, ne-a lămurit o doamnă din zonă și am ajuns la locul mult așteptat.

Încă din primele minute, am fost întâmpinați de Beethoven, pufosul Saint-Bernand. El nu e singurul păzitor de acolo, ci mai sunt vreo…10 alți căței la fel de drăgălași și de primitori.

Beethoven

Măria (dreapta)

Draga

Motivul pentru care Draga stătea la umbră singurică este că, fiind mai bătrânică, are și un temperament ceva mai vulcanic. Chiar și așa, este o cățelușă blândă și frumoasă.

Draga la plimbare

2 bătrânei

Eu și Beethoven

După ce ne-a făcut primirea Beethoven, și-a făcut apariția și vedeta: Mayo lama, care nu a fost neapărat interesat de noi, cât de punga cu morcovi și mere pe care o aduseserăm. S-a postat în fața ușii și nu a mai plecat până când unul dintre îngrijitori a venit și i-a dat să mănânce un morcov și un măr. Zis și mâncat. Mayo era fericit și pregătit să ne facă turul adăpostului.

Mayo

Mai întâi am fost să vedem grajdurile cailor, să ne familiarizăm cu numele lor, deși…să-i recunoaștem ar fi fost aproape imposibil. Ne-am informat mai bine după ce am ajuns acasă și ne-am dat seama cine e Rembrandt, Hermes, Călin, Prințesa și așa mai departe.

Primul pe care l-am vizitat și care ne-a impresionat a fost impunătorul Rembrandt, despre care am aflat ulterior că îi place principiul „totul sau nimic”; câtă vreme îl mângâi și îi dai de mâncare, este foarte blând și cuminte, însă dacă nu îi mai satisfaci nevoia de afecțiune, s-ar putea să devină puțin mai nărăvaș.

Rembrandt

După Rembrandt am ajuns la țarcul lui Călin, însă ne-a fost teamă să-l mângâiem având în vedere tăblița pe care scria că ne-ar putea mușca.

Eu nu-l vedeam ca pe un cal agresiv și nici ochii lui nu ar fi spus asta, însă în urma citirii poveștii lui de pe site, mi-am dat seama de ce se află acolo acel avertisment.

Călin

De la Călin am plecat spre ceilalți cai, drum în care am dat și de găinușele de la adăpost și de cealaltă lamă.

Maximus

Maximus părea cel mai liniștit până când, plimbându-se printre vizitatorii care se adunaseră, a început să-l alerge pe câinele cel mare, alb, care cred eu, era un Ciobănesc de Bucovina. A fost amuzant.

*

Am mers ce-am mai mers și am ajuns și la ponei: Mariposa și Snoopy. Doi drăgălași care abia așteptau să fie mângâiați.

Mariposa

Snoopy și Mariposa

Snoopy

De la cei doi ponei ne-am îndreptat spre celelalte țarcuri unde ne așteptau liniștiți ceilalți cai superbi.

Voia să-mi dea un pupic

Decar

Zoro

Lolita

Dora

Izabela

Dyadcreine

După ce am făcut cunoștință cu fiecare animăluț, am realizat că trecuseră deja 2 ore de când parcaserăm mașina în fața adăpostului. Nici nu știu unde a fugit timpul. A fost un moment excelent de relaxare, în care m-am simțit aproape de atâtea suflete blânde, care merită alinare, afecțiune și dragoste.

*

Gândul care-mi străbate mintea la fiecare 5 minute încă de sâmbătă este acela de a deveni voluntar la adăpost. Așa cum am început, încă de mică îmi doresc să ajut animalele și să le fiu alături. Mi-ar plăcea să petrec mai mult timp cu animalele de la adăpost, să cunosc mai bine caii, să-i curăț, să mângâi câinii și să le aflu poveștile, să descopăr ce rase sunt găinușele acelea moțate, să le ofer puțin din timpul meu, afecțiunea de care au nevoie și să le ajut să-și păstreze sclipirea din privire. Am să mă gândesc serios și am să le trimit un mail cât de curând.

*

Și pentru că mi se pare că acest loc în care dăinuie liniștea și calmul merită să fie vizitat și cunoscut de cât mai mulți oameni, vă recomand să vizitați site-ul sau pagina de Facebook a adăpostului:

Site: www.steaua-sperantei.ro

Pagină de Facebook: www.facebook.com/steauasperantei

și de ce nu, să vizitați chiar și adăpostul, unde veți avea parte de contact direct cu o mulțime de suflete frumoase. 🙂

Facebook Comments

One thought on “Steaua Speranței

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *