File de creație (IV)

Nu ştiu de ce este aşa. Acum pare că mi-ar da şi Luna de pe cer, apoi se schimbă şi se închide în el, mai ceva ca o broască ţestoasă în carapacea ei de nepătruns. E singur şi ştie asta, vrea pe cineva alături, îşi doreşte să ofere cuiva toată dragostea pe care o are în sufletu-i chinuit de singurătate, dar când se iveşte o prezenţă care i-ar putea fi apropiată, se sperie şi dispare. Se îndepărtează rapid şi nici nu se gândeşte cum va fi după. Pleacă, deşi îi era bine, aşteaptă o vreme, te lasă să suferi puţin, apoi să-ţi treacă, şi când îşi dă seama că vrea înapoi sentimentele de la început, e prea târziu, căci tu ai trecut deja mai departe. Şi-atunci suferă din nou. Nu pentru că cineva l-ar fi rănit, ci pentru că teama de a nu fi rănit la un moment a fost mai puternică decât dorinţa lui de a fi aproape de cineva sau ceva care l-ar face fericit, măcar pentru puţin timp. Aşa dă cu piciorul unor clipe care nu se vor mai întoarce şi care i-ar fi putut lăsa în minte o amintire plăcută şi greu de uitat, şi nu un gust amar şi imposibil de îndepărtat.

Apus

Întotdeauna i-a plăcut să creadă că ceilalţi sunt mai presus decât el, că cei din jurul lui merită mai mult decât el să fie fericiţi, că mai bine se sacrifică el, decât să-i vadă pe alţii făcând asta pentru el. La început n-a fost mare lucru, părea chiar să facă ceva bun, ceva ce-l transforma într-o persoană cu suflet mare, dar în timp a devenit dureros, chiar chinuitor. Toţi ştiau că dacă îi vor cere ceva, el va da şi lumea peste cap pentru a-i ajuta. Devenise un pansament pentru cei din jur. Orice problemă aveau, el asculta, prelua energia negativă, le oferea zâmbetul lui cald şi sprijinul nemăsurat. Dar el rămânea cu probleme celorlalţi, cu problemele lui, cu gândurile şi frământările vieţii, pe care nu avea cui să i le spună şi pe care îi era teamă să le expună, tot pentru a nu-i îngrijora pe cei din jurul lui, pentru a nu oferi ocazia oamenilor de a vedea partea lui slabă, cum credea el că ar putea-o ei numi. De fapt, el era mai puternic decât toţi. Suferea în linişte, înghiţea în sec, dar se afişa mereu cu zâmbetul larg şi încerca să fie mereu alături celor care nu aveau o zi bună. Nu aştepta niciodată sfârşitul unei zile. Ştia că îi va fi greu să suporte greutăţile sentimentelor avute, însă se aşeza încet pe pat, punea capul pe pernă simţindu-l mai greu cu câteva kilograme decât dimineaţa, închidea ochii şi-şi dorea să vadă doar întunericul. Dar mintea lui nu putea. Se frământa toată noaptea, dar ştia că mâine va fi o noua zi, în care va conta doar ce va face atunci. Era trist, dar fericit. Urma să-şi renască zâmbetul în zorii zilei şi să-şi îngroape grijile şi suferinţa de ieri.

Facebook Comments

3 thoughts on “File de creație (IV)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *